Siamo cristiani non per diritto di sangue ma per la fede in Cristo

Siamo cristiani non per diritto di sangue ma per la fede in Cristo
“Il Vangelo di questa domenica (Mt 16,13-20) è il celebre passo, centrale nel racconto di Matteo – ha detto Papa Francesco in apertura della riflessione prima dell’Angelus – in cui Simone, a nome dei Dodici, professa la sua fede in Gesù come «il Cristo, il Figlio del Dio vivente»“. Si tratta di un brano molto importante, ha spiegato, perché Gesù stabilisce in Pietro il nuovo rapporto di fratellanza: siamo il popolo di Dio non più per diritto di nascita, come per il popolo ebraico, ma perché possediamo la medesima fede.

Il popolo ebraico, infatti, discende da Abramo, che per primo fu scelto da Dio per creare un popolo a lui fedele: “Gesù ha in animo di dare vita alla “sua” Chiesa” ha detto Bergoglio, la quale è “un popolo fondato non più sulla discendenza, ma sulla fede“.

A fare da collante nel popolo cristiano, quindi, non è più il legame di sangue ma è il “rapporto con Lui stesso“, il rapporto con Gesù che costituisce il minimo comun denominatore tra tutti i suoi membri, “un rapporto di amore e di fiducia“.

È proprio perché “il nostro rapporto con Gesù costruisce la Chiesa” che il Signore per “iniziare la sua Chiesa Gesù ha bisogno di trovare nei discepoli una fede solida, una fede affidabile“, che nel Vangelo di oggi trova in Pietro.

Tuttavia, precisa il Pontefice, Pietro è stato scelto da Gesù “non per le sue qualità o i suoi meriti umani, ma per la sua fede genuina e salda, che gli viene dall’alto“.

Nella professione di fede di Pietro, descritta oggi nel Vangelo, “Gesù sente nel suo cuore una grande gioia, perché riconosce in Simone la mano del Padre, l’azione dello Spirito Santo” ha detto.

Nella fede di Pietro, dunque, Gesù “riconosce che Dio Padre ha dato a Simone una fede “affidabile”, sulla quale Lui, Gesù, potrà costruire la sua Chiesa, cioè la sua comunità, cioè tutti noi΅.

Share Button

Lascia il tuo pensiero con Giudea.com

6 Commenti

loredana il 27 Agosto 2014 alle 9:25 pm.

sono interessata a leggere i commenti di Sua Santità il Papa.

Rispondi

Giacommo il 27 Agosto 2014 alle 12:04 am.

Umilinţa înseamnă bunătate, blîndeţe.
Ea este aducătoare de pace şi seninătate în suflet. Iisus Însuşi ne îndeamnă în acest sens: “ÎNVÃŢAŢI DE LA MINE, CÃ SÎNT BLÂND ŞI SMERIT CU INIMA, ŞI VEŢI GÃSI ODIHNA SUFLETELOR VOASTRE” (MATEI, XI, 29).

Umilinţa înseamnă deschidere, receptivitate, abandon.
Fiinţa cu adevărat umilă se abandonează în totalitate voinţei divine. Ea manifestă dorinţa de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Aceasta înseamnă să se bucure plin de recunoştinţă de toate darurile care vin de la El, să aibă credinţă în puterea Lui, în voinţa Lui de a ne reprimi în braţele Sale, dar mai presus de toate să Îi acorde Lui primul loc în viaţa sa. Fiinţa umilă este capabilă să manifeste supunere atît faţă de Dumnezeu cît şi în faţa semenilor săi, din dragoste de Dumnezeu. Astfel, umilinţa asigură fiinţei o legătură corectă atît cu Creatorul cît şi cu creaţia Sa.

Umilinţa înseamnă cuminţenie, încredere.
Fiinţa umilă ştie că este un copil al lui Dumnezeu, de aceea primeşte cu încredere tot ceea ce Tatăl îi trimite, conştient fiind că, indiferent de încercările prin care îl trece, Acesta nu poate să îi dorească decît binele.

Umilinţa înseamnă simplitate, naturaleţe.
Aceasta presupune să fii natural, să accepţi totul ca venind de la sine, să laşi lucrurile să curgă firesc în viaţa ta. Viaţa unui om umil este simplă, şi totuşi nu este neatractivă, este uşoară, şi totuş metodică sau bine organizată. Omul umil ştie că realizarea lucrurilor mari constă în realizarea impecabilă a lucrurilor mici.

Umilinţa înseamnă tăcere, interiorizare.
Ea este o adîncire tot mai profundă în propria fiinţă, pînă la identificarea cu esenţa ultimă, Sinele Divin nemuritor.

Umilinţa înseamnă renunţare.
Ea presupune să renunţi la ideea de “eu” şi “al meu”, de posesivitate asupra unui rol, a unei activităţi, a unui obiect, a unei persoane, a propriului corp fizic, căi chiar şi acesta şi toate bunurile pe care le deţinem nu ne aparţin în realitate. Toate acestea ne-au fost lăsate în “custodie”, cu scopul precis de a ne împlini menirea pentru care am venit aici în această existenţă.

Umilinţa este o calitate rar întîlnită, deoarece a o avea înseamnă să nu-ţi mai doreşti nimic pentru tine. În schimb, daca o ai, atunci obţii totul.

Umilinţa înseamnă răbdare, ascultare, acceptare.
O persoană umilă este cea care face efortul de a-i asculta şi de a-i accepta pe ceilalţi exact aşa cum sînt. Cu cît acceptarea celorlalţi este mai mare, cu atît persoana va fi mai demnă de stimă şi va fi mai ascultată.

Umilinţa înseamnă realism, corectă înţelegere. Ea este opusul importanţei de sine.
Orgoliul reprezintă încercarea disperată a unei persoane de a scăpa de propriile sentimente de inferioritate. Ea îşi doreşte onoruri şi elogii pentru a se asigura că este o persoană valoroasă, în contrast cu ceea ce simte faţă de ea însăşi. Cu toate acestea, elogiile şi admiraţia nu sînt niciodată suficiente. O astfel de fiinţă nu manifestă niciodată destulă siguranţă şi de aceea persistă în încercările de a-i impresiona pe ceilalţi cu realizările sale.

Falsa identificare cu trupul ne face dornici să primim permanent recunoaştere din partea celorlalţi. Însă persoana cu adevărat umilă nu urmăreşte satisfacţia de a fi apreciată, flatată sau recunoscută de ceilalţi. Această fiinţă cunoaşte sau înţelege intuitiv că ea nu reprezintă corpul fizic. Pentru o astfel de persoană, onoarea sau dezonoarea, faima sau tot ceea ce ţine de acest corp muritor, sînt inutile.

O persoană cu adevărat umilă este o fiinţă perfect realistă. Umilinţa nu presupune negarea calităţilor sau darurilor cu care eşti înzestrat, ci acceptarea faptului că toate acestea sînt un dar de la Dumnezeu şi că puterea pe care o manifeşti este de fapt Puterea Lui. Ea trece doar prin tine, dar nu vine de la tine.

Orgoliul şi respectul de sine sînt doi poli opuşi, căci cel care se respectă pe sine însuşi manifestă respect şi faţă de ceilalţi. Un astfel de om va avea despre sine o imagine cît mai corectă şi, datorită înţelegerii sale intuitive, va şti întotdeauna unde îi este locul în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Umilinţa înseamnă înţelepciune.

Umilinţa îţi dă puterea de a percepe situaţii, de a discerne cauzele obstacolelor şi dificultăţilor, şi de a rămîne tăcut. Cuvintele omului umil sînt pline de miez, sînt puternice şi rostite cu bunăcuviinţă. O persoană umilă poate împrăştia furia cuiva numai cu cîteva cuvinte.

Un singur cuvînt rostit cu umilinţă are valoarea a mii de cuvinte.

Umilinţa înseamnă iertare.

Iertarea este unul dintre cele mai mari gesturi de umilinţă pe care le putem face. Iertarea presupune renunţarea la dreptul de a ni se face dreptate pentru un rău care ne-a fost pricinuit. Ea reprezintă renunţarea la sine şi renunţarea de a insista pe dreptatea noastră.

Umilinţa înseamnă mulţumire, recunoştinţă.

O inimă plină de recunoştinţă faţă de darurile venite de la Dumnezeu este o inimă umilă. Starea de mulţumire manifestată în orice împrejurare de viaţă este o stare specifică omului umil.

Umilinţa înseamnă adaptabilitate.

O persoană umilă este capabilă să se descurce în toate circumstanţele, indiferent cît de nefamiliare şi negative. Ea manifestă umilinţă în atitudine, cuvinte şi în relaţiile cu toţi ceilalţi, fără a cădea în extrema servilismului.

Umilinţa înseamnă măreţie.

Semnul măreţiei este umilinţa. Paradoxal, omul umil, cu cît este mai mare, cu atît este mai mic. Şi cu cît este mai mic, cu atît este mai mare. Atunci cînd cineva manifestă virtutea umilinţei, toată lumea se apleacă în faţa sa, căci toţi se apleacă în faţa celor care s-au aplecat ei înşişi mai întîi.

Umilinţa înseamnă iubire.

La fel ca şi iubirea, umilinţa “îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni 13)

Umilinţa este cea mai plăcută ofrandă adusa divinului.

Inima plină de umilinţă este cel mai pur vas, apt să primească în el graţia Cerului.

“CÃCI DE AI FI VOIT JERTFÃ, ŢI-AŞ FI DAT. ARDERILE DE TOT NU LE VEI BINEVOI. JERTFA LUI DUMNEZEU: DUHUL UMILIT. INIMA ÎNFRÂNTÃ ŞI SMERITÃ, DUMNEZEU NU O VA URGISI.” (PSALMUL 50) AMIN .

,,Laudat sa fie Isus Sfantul Papa ,,

Rispondi

Anna Maria Zumpano il 25 Agosto 2014 alle 4:53 pm.

Ci sorprendi sempre con la tua immensa generosità. Saremo sempre accanto e devotemente in ascolto.

Rispondi

Giacommo il 25 Agosto 2014 alle 2:58 pm.

Dacă vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie:

Să Înveţi să iubeşti

Să Afli ce-i aceea iertare

Să Nu judeci niciodată pe aproapele tău

Să renunţi

Să înveţi de la toţi şi din toate

Să dăruieşti

Şi să veghezi permanent la lumina sufletului tău,

Asta, bineînţeles, dacă…

Atunci cînd în inima ta, simţi că ai renunţat la tot,

Atunci cînd în inima ta, simţi că eşti totul sau nimic din toate cîte sînt,

Atunci cînd în inima ta, cuprinzi totul,

Atunci cînd în inima ta, capeţi toate înţelesurile,

Atunci cînd în inima ta eşti infinitul,

Atunci cînd în inima ta, e toată credinţa…

Atunci ştii că ai ajuns în inima lui Dumnezeu. Amin !!! Laudat sa fie Isus Sfantul Papa ,,

Rispondi

sara il 24 Agosto 2014 alle 10:02 pm.

Caro papa Francesco, oggi hai detto una grande verità. Amore di Gesù supera ogni razza, religione e nazionalità. Beato chi possa udire il Suo amore.
Il Signore agisce nel essere umano non per le sue qualità o meriti , ma chiunque le apre la porta.
Forse confondiamo le cose, pensiamo che la Fede sia una proprietà nostra per cui dobbiamo misurarci e naturalmente ci rendiamo conto l’impotenza difronte ad essa. Invece la Fede è solo proprietà di DIO, a noi ci resta lasciare solo che Lui il Signore alimenti questa Fede attraverso lo Spirito Santo.
Gesù è stato chiaro, che lo riferisce a Simon Pietro:- ne carne ne sangue te lo hanno rivelato, ma Padre mio che è nei cieli….- Perciò la Fede viene soltanto da DIO, noi dobbiamo solo che aprigli la porta. LUI non attende la nostra perfezione , sarà LUI che ci aiuterà trovare la strada alla perfezione. Non siamo noi che dobbiamo dimostrare il punto di forza, ma sarà LUI il nostro punto di forza.
Più fiducia ci vuole. Purtroppo la fiducia è soffocata dai preconcetti,pregiudizio e dai schemi, per cui non vuol dire rimanere ciechi difronte il male. Lui ci dà la luce per distinguere dal bene al male.
Buona notte! Che DIO ci assista. Sara

Rispondi

crestani anna maria il 24 Agosto 2014 alle 8:50 pm.

IIl Vangelo di oggi mi ha fatto riflettere sul fatto della “FEDE”, fin da piccola sono sempre stata convinta che Gesù esiste, tanto che ad ogni problema il mio pensiero era sempre lo stesso ” adesso Gesù aggiusta ogni cosa”. Nessuno mi aveva inculcato questo credo, era un fatto naturale per me pensare a Lui come una Presenza fisica accanto a me e non mi sono mai posta il problema per il fatto che non lo vedessi. Ancora oggi ormai quasi settantenne sento il medesimo forte legame. Credo che questo sia la Fede, la sicurezza spontanea che nasce dal cuore che Gesù c’è, non perchè l’abbia imparato a scuola o al catechismo, ma perchè SI SENTE LA SUA PRESENZA in ogni momento in cui il mio pensiero è rivolto a Lui.

Rispondi

Lascia un commento

La tua e-mail non sarà pubblicata. Campi obbligatori *

È possibile utilizzare i seguenti codici HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.