Papa Francesco nell, mercoledì 27 agosto 2014, ha ripreso la propria , spiegando cosa sia la santità della Chiesa e come le divisioni, che intaccano l’unità dei cristiani, nascano non tanto dai grandi scismi quanto nelle parrocchie laddove invidie, gelosie, antipatie, chiacchiere separano al posto di unire.
Quando recitiamo il “Credo”, diciamo che la Chiesa è “una” e “santa”, anche se sappiamo per esperienza che è fatta di peccatori e non mancano le divisioni.
Gesù prima della sua passione, ha pregato per l’unità dei suoi discepoli: “che tutti siano uno”. Ci confida così il suo desiderio che la unità sia uno dei tratti caratteristici delle nostre comunità.
I peccati contro l’unità non sono solo scismi, ma le erbacce più comuni nelle nostre comunità: invidie, gelosie, antipatie, chiacchiere … Questo è umano, ma non è cristiano.
In una comunità cristiana, la divisione è uno dei peccati più gravi, perché non permette a Dio di agire. E il diavolo che separa, distrugge le relazioni, semina pregiudizio. Ciò che Dio vuole è che siamo accoglienti, che perdoniamo, che ci adoperiamo per assomigliare sempre più a Lui. che è comunione e amore. In questo consiste la santità della Chiesa: nel riprodurre l’immagine di Dio, ricco di misericordia e di grazia.
Queridos hermanos y hermanas:
Cuando recitamos el “Credo”, decimos que la Iglesia es “una” y “santa”, aunque sabemos por experiencia que está compuesta de pecadores y que no faltan divisiones.
Jesús, antes de su Pasión, pidió por la unidad de sus discípulos: “que todos sean uno”. Nos confía así su deseo de que la unidad sea una de las notas características de nuestra comunidad.
Los pecados contra la unidad no son sólo los cismas, sino también las cizañas más comunes de nuestras comunidades: envidias, celos, antipatías, sacarle el cuero a los demas… Esto es humano, pero no es cristiano.
En una comunidad cristiana, la división es uno de los pecados más graves, porque no permite que Dios actúe. Es el diablo el que separa, destruye las relaciones, siembra prejuicios. Lo que Dios quiere es que seamos acogedores, que nos perdonemos y nos amemos para parecernos cada vez más a Él, que es comunión y amor. En esto consiste la santidad de la Iglesia: en reproducir la imagen de Dios, rico en misericordia y gracia.
Ciao caro Papa Francesco grazie x la tua guida preziosa purtroppo un po’ difficile mettere in pratica però ci provo un,abbraccio forte
com’e’ verissimo caro Papa Francesco!
a te cara Franca dico che ce ne stanno di persone con mgliaia di diplomi..ma se li apri la testa non c’ e’ nulla!
Estoy de acuerdo con nuestro Santo PAPA FRANCISCO, hoy los cristianos sabemos que con amor y fe en DIOS, PAZ en el mundo.
Santo Padre, no se si llegue a leer esto, pero solo quiero comentarle que me da mucho gusto poder sentirme cerca de usted a través de facebook y poder leer algo de lo que trae traducción, es emocionante, le ruego a Dios que lo ilumine y lo proteja en su misión. Soy mexicana vivo en la ciudad de Queretaro y espero que pueda venir a México en algún momento. Dios lo Bendiga y realmente me gustaría recibir aunque sea un saludo o bendición de su parte por este medio, ya se que tiene demasiadas ocupaciones, pero, quien sabe a lo mejor en una de esas me toca. Gracias Santo Padre, Dios lo siga acompañando y la Santísima virgen.
Atunci cînd eşti în compania celorlaţi fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa în care rămîi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cît mai mult timp cu el.
Indiferent dacă o fiinţă este căsătorită sau trăieşte singură ea trebuie să simtă că în inima sa este dăruită celui Preaiubit, Cel care sălăşluieşte în templul inimilor noastre. Renunţarea înseamnă înainte de toate non-ataşament. Nu existenţa ta exterioară are importanţă în ochii lui Dumnezeu, ci cum trăieşti în inima ta. Fă din inima ta un templu şi din dragostea ta pentru Dumnezeu, veşmîntul tău.
Dacă doreşti să-l simţi pe Dumnezeu cum te ghidează în întreaga ta viaţă nu pierde timpul vorbind prea mult. Liniştea este altarul Spiritului.
Nu poţi să-l iubeşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilaţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.
Să nu-ţi imaginezi vreodată că poţi cîştiga dragostea lui Dumnezeu, dacă tu nici măcar nu eşti capabil să cucereşti dragostea fiinţelor din jurul tău. Dacă cu adevărat îl iubeşti pe El, trebuie să-l iubeşti pe El în toţi.
Indiferent de cît de îndepărtat îţi pare ţie Dumenzeu, trăieşte întotdeauna gîndind că-i aparţii. Şi indiferent cît de reală pare lumea materială şi cît de reale par ataşamentele tale faţă de ea, urmăreşte să o ţii la o cît mai mare distanţă faţă de tine, amintindu-ţi în permanţă de efemeritatea ei.
Este foarte important mediul în care trăieşti. Dacă îţi laşi haina într-o cameră în care oamenii fumează, după cîteva ore ea va mirosi a fum. Dacă o laşi îm mijlocul umnei grădini, ea va aduce miros de aer proaspăt şi de flori de casă. La fel se întîmplă şi cu mintea, ea se impregnează cu vibraţiile celor din jurul tău.
Dacă vei trăi alături de pesimişti vei deveni tu însuţi un pesimist. Dacă vei trăi alături de oameni veseli şi fericiţi în timp te vei transforma şi tu într-o fiinţă veselă şi fericită. Mediul înconjurător este adeseori, din păcate chiar mai puternic decît voinţa ta. A sta alături de oameni fără a le absorbi deloc gîndurile, sau doar într-o mică măsură, necesită o mare păutere spirituală.
Începătorii pe calea spirituală ar trebui să fie atenţi în ce mediu trăiesc. Ei ar trebui să trăiască alături de alte fiinţe care doresc să evolueze spiritual şi să evite compania fiinţelor orientate materialist şi a fiinţelor egotice. În mod special trebuie să evite fiinţele care sînt orientate negativ.
Adeseori, pentru evoluţia unei fiinţe compania în care trăieşte este de maximă importaţă, determinînd ca acea fiinţă să devină un păcător sau un sfînt.
Viaţa este plină de suişuri şi coborîşuri. Dacă îţi vei lăsa sentimentele să urmeze valurile diferitelor situaţii ale vieţii, nu vei atinge niciodată stare de calm interior. Din acest motiv, este foarte bine să nu reacţionezi emotiv, sub impulsul unor stări de moment. Urmăreşte să te detaşezi de atracţii şi repulsii. O minunată regulă de viaţă care te va ajuta să depăşeşti numeroasele situaţii dificile constă în a avea întotdeauna simţul umorului. Orice evenimnt din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumenzeu să te înveţe din acestă experienţă.
Dacă tu vrei să fii trist minic din lumea acesta nu te poate face fericit şi vesel. Dacă, din contră tu alegi să fii fericit, nimic şi nimeni din acestă lume nu-ţi poate fura fericirea.
Cînd în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa lor, aminteşte-ţi că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta. Atunci cînd eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile îţi vor părea corecte pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.
Condivido con il nostro Caro Papa,
che chiacchere, gelosie, invidie, antipatie non sono cristiane.
Ma oggi infatti come possiamo osservare il sistema che non è ha dimensione uomo ne crea sempre più.
I Veri Cristiani sono oggi più che mai pochi.
E anche vero però, che le disuguaglianze sono troppe sia a livello sociale economico che finanziario; e, questo crea pericolosi sentimenti che va a minare la buona condotta e pace.
Si sa sono sentimenti che con l’amore la fede in Dio non dovrebbero esistere o per lo meno essere dominati dall’intelletto. Ma non è così,
tuttavia sono sentimenti che non giovano a nessuno, nemmeno a chi li produce perché si crea terra bruciata attorno a se.
L’invidia, spiegavo anche in un mio racconto per ragazzi intitolato “Il giardino delle coccinelle” è una specie di odio cupo, interiore, causato
dai successi altrui, essa deriva spesso da un complesso di inferiorità o di umiliazione. Come la gelosia del resto, è un sentimento da dominare con una grande forza di volontà, intelligenza, con l’educazione sin da piccoli, con la cultura e colmando il vuoto che lo genera, perché è sempre un sentimento di una debolezza morale, di una grande povertà affettiva.
Insomma l’umanità di oggi sembra più evoluta perché ha il progresso, il diploma le lauree, magari più di una,… ma, in buona sostanza non ha ancora raggiunto l’evoluzione verticale, ma solo la orizzontale.
E soprattutto si è allontanato dal rispetto della Madre Terra, dai valori,
e dalla vera essenza del vivere con amore verso se stesso e l’universo di Dio. Franca Fasolato
Io penso che l’invidia sia la malattia che distrugge ogni bella cosa costruita. Infondo chi soffre D’invidia non si rende conto di quanto soffre.E bruttissimo di voler distruggere quanto di bello si è fatto.
Dio mio, come sento il miracolo che stai compiendo attraverso l’amato Santo Padre Francesco!
Ogni attimo guardo e ascolto ciò che dico e ogni mio gesto, perchè non ne posso più di tutte quei piccoli inconsapevoli dettagli che feriscono me quando sono messi in atto dagli altri e che feriscono me quando mi accorgo che sono io che li metto in atto. Questa attenzione all’essere uno e i momenti in cui ci riusciamo rendono la vita dolcissima e grata e tolgono dall’anima tante di quelle amarezze! Basta ascoltare il nostro cuore e guardare l’espressione dell’altro…. Grazie, grazie, Papa Francesco
Caro papa e’ vero le chiacchiere dividono e sfasciano le comunità’_-e’ anche vero che i presbiteri si circondano di queste persone che fanno comunella…bisogna fare attenzione e curare le relazioni—
Purtroppo questi sentimenti albergano nei cuori degli esseri umani oggi più che mai. L’invidia è il peggiore dei sentimenti perché fa male a chi la riceve e soprattutto per chi ce l’ha. Chi invidia non gode quello che possiede e guarda sempre agli altri non uno solo. C’è sempre qualcuno che ha qualcosa di più ma se guardi ognuno ti mancherà sempre qualcosa perciò ci si sente infelici fino a diventare cattivi e provare malevolenza verso gli altri. Dio ha dato a ciascuna dei talenti, a chi di più a chi di meno. Noi dobbiamo lodarlo sempre per quello che ci ha donato poco o molto che sia. Ci ricordiamo la parabola del servo stolto che avendo ricevuto poco, si sente penalizzato e invece di far produrre quel poco ha preferito sotterrare il suo talento… conosciamo com’è andata a finire. I nostri sentimenti e il dominio dei nostri istinti dipende da ciò che siamo e vogliamo essere.